AVERTIZARE ! Acest articol NU ESTE UN SF, este chiar realitatea. Poate fi citit FĂRĂ RESTRICȚII de către TOATĂ LUMEA care ȘTIE să CITEASCĂ și să SCRIE
Înainte ca marile puteri să deschidă ușa la ”pandemuță” și s-o asmută pe capul oamenilor am fost plecat, cu ceva treburi, într-o localitate de pe șoseaua ce duce spre Ploiești.
Când am ajuns la intrarea în localitatea respectivă, am avut senzația că nu este locuită de oameni. Senzația mi-a fost dată de mormanele uriașe de gunoaie care odihneau în șanțurile de pe marginea șoselei și pe câmpul din apropiere. Înaintând pe șosea, un gând îmi dădea târcoale și îmi șoptea că localitatea s-ar putea să fie locuită de un fel de animale sălbatice necunoscute încă de mine, care adună gunoaie și se hrănesc cu ele.
După ce am mai rulat câțiva zeci de metri în interiorul localității, pe marginea șoselei, într-o curbă mică, a apărut totuși o ființă care mergea pe două picioare și care părea să semene cu un om. Nu-i vedeam bine trăsăturile feței pentru că părul lung până peste ochi și barba deasă îi acopereau capul aproape în întregime.
Ființa cu două picioare trăgea după ea un fel de căruță, dar ceva mai mică decât aceea trasă de cai sau de boi. Când am ajuns în dreptul ”Părosului” am încetinit și am strigat, prin geamul pe jumătate deschis, un ”Bună ziua !”. Eram gata să plec mai departe, când ”Părosul” s-a îndreptat de spate a ridicat o mână deasupra capului, răspunzându-mi astfel la salutul meu.
După ce m-am convins că înțelege limba română, l-am întrebat dacă în localitate există un atelier care confecționează obiecte din fier forjat. ”Da ! Puțin mai sus, pe dreapta”, a răspuns ”Părosul”, care vorbea destul de bine românește. L-am privit puțin pe ”Păros” cum a apucat, din nou, cu ambele mâini, căruța și s-a depărtat. La câțiva zeci de metri am găsit atelierul pe care îl căutam. Omul de la atelier mi-a luat repede comanda și mi-a zis să aștept câteva ore sau să vin a doua zi ca să ridic materialele. ”Mai bine aștept !”, am zis eu. Ca să nu mă plictisesc, am întors mașina și am rulat către locul unde îl întâlnisem pe ”Păros”. Dispăruse. L-am zărit tocmai lângă mormanele de gunoaie.
Am tras pe dreapta și când tocmai mă scotoceam prin buzunare, cu gândul să-i dau ceva bani de pomană ”Părosului”, am auzit un glas firav care venea de undeva de pe marginea șoselei. ”Alo, domnul !” striga glasul firav. M-am dat jos din mașină și am făcut câțiva pași privind în jur. O mână flutura disperată de după un gard micuț, proaspăt dat cu var. ”Mă strigă cineva ?”, am zis. ”Da, eu, veniți să cumpărați câteva roșii coapte, fără chimicale !”.
M-am îndreptat către mâna care încă mai flutura. De sub o broboadă înflorată mă priveau doi ochi albaștri de bunicuță, care atunci când m-am apropiat a afișat și un zâmbet larg, puțin știrb într-o parte, de parcă eram eu când aveam vreo patru anișori.
Aveam destule roșii acasă, dar curiozitatea mă împingea să văd ce roșii avea bunicuța de vânzare. Într-un coș din nuiele stăteau ca la expoziție câteva kilograme de roșii, unele mai mari, altele mai mici. ”Câți bani vreți pe kilogramul de roșii ?”, am întrebat-o pe bunicuță. ”Cât vreți dumneavoastră, atât îmi dați !”, a zis bunicuța. ”Ziceți-mi un preț, totuși !”, am îndemnat-o eu pe bunicuță. ”Păi, dacă îmi dați zece lei pentru toate roșiile, eu sunt mulțumită !”, a spus bunicuța strângând pumnii ei mici la piept. Am privit-o lung. Nu-mi venea să cred. ”Păi, aveți o mulțime de roșii acolo !”, am zis privindu-i pumnii strânși la piept. ”Știu ! ... Dar nu mai pot să aștept, am nevoie de pâine și nu știu dacă mai trece cineva care să vrea să cumpere roșii !” spuse bunicuța privind când la mine, când la roșii. ”Bine ! Le iau pe toate”, am zis și i-am dat bunicuței o bancnotă de o sută. Bunicuța a ridicat din umerii ei micuți, zicându-mi : ”Dar, nu am să vă dau restul !”. ”Nu e nevoie să-mi dați restul, eu vă plătesc atât cât costă roșiile”, am zis și m-am aplecat să adun roșiile din coș pe care le-am făcut apoi nevăzute într-o sacoșă mare din plastic. Bunicuța mă privea mută de uimire iar lacrimile i se adunau rapid în bărbia ei mică. ”Acum puteți să vă cumpărați și altceva în afară de pâine”, am zis cu glasul puțin tremurat”. Am ridicat sacoșa cu roșii cu gândul să merg spre mașină, dar m-am întors rapid și am îmbrățișat-o pe bunicuță, care încerca, fără spor, să-și ascundă lacrimile. Cu obrajii lipiți de pieptul meu, bunicuța mi-a șoptit: ”Să vă dea Dumnezeu sănătate !”. Mi-am luat la revedere de la bunicuță și cu pași mari am pornit către mașină. Nu mă grăbeam, dar în ochi simțeam lacrimi și nu doream să mă vadă bunicuța. În oglinda mașinii am zărit-o pe bunicuță cum flutura mâna în urma mea. În momentul acela am promis în gând, să mai trec pe la bunicuță și cu altă ocazie.
”Părosul” mă văzuse venind și-mi făcea semne cu o mână. Am coborât din mașină și m-am apropiat de el. Își adunase părul cu o bentiță. Avea trăsături energice de om în puterea vârstei, frunte înaltă, un nas potrivit și o bărbie acoperită cu păr nu prea lung, dar des și îngrijit. ”Ați găsit atelierul ?”, m-a întâmpinat el zâmbindu-mi. ”L-am găsit, trebuie să mai aștept puțin”, i-am răspuns privindu-l fără să zâmbesc. Aveam de gând să-l întreb de ce aruncă gunoiul în șanț, însă m-am oprit la timp, văzându-l cum se apleacă și adună din gunoi câteva hârtii, sticle din plastic și un carton mare, pe care apoi le-a așezat cu grijă în căruța lui, peste alte sticle și cartoane. El a observat că-l priveam cu interes și mi-a zis: ”Eu sunt Costică, oamenii îmi spun Costică Fărdefrică și adun gunoaiele pe care le aruncă frații noștri de prin orașe.” L-am privit uimit. ”Gunoaiele astea nu le aruncă oamenii din sat ?”... ”Nu, Doamne ferește ! Poate unu, doi să arunce dintre cei care mai vin în vizită pe la rude, altfel nu...”, răpunse Costică.
Am privit roată gunoaiele și l-am întrebat: ”Cum, toate gunoaiele astea sunt aduse de la oraș ?” ... ”Da ! ... Vin cu mașinile, încetinesc când ajung în dreptul gunoaielor și aruncă sacii fără să oprească mașinile ... Vă dați seama că sacii se rup, mai vin și câinii care trag de saci în căutare de mâncare ... și se face aici o mizerie ... ” M-a apucat de braț și mi-a arătat un loc: ”Uitați aici, ce scrie pe hârtia asta tipărită ? ... Scrie București ? Scrie ! ... M-am aplecat și am citit cu atenție, era o factură de plată a energiei electrice, sectorul era acoperit de noroi, dar București se vedea bine. ”Unitați-vă în partea aceea ... E un morman mare cu bucăți de ciment și fier prin el ... Noi avem case din chirpici, cel mult tencuite cu ciment ... De unde să fie cimentul ăsta decât tot de la oraș !” ... ”Mda !” am rostit privind, din nou, grămezile de gunoi. ”Să vedeți ce este la ieșirea din sat, în pădurice ... Te iei cu mâinile de cap ”, a zis Costică punând pe creștet palma lui mare cu degete groase. N-am rostit niciun cuvânt, doar am privit în direcția pe care mi-o indicase cu cealaltă mână. Apoi am privit spre căruța lui Costică și l-am întrebat: ”Și cu gunoaiele pe care le strângeți, ce faceți ?” ... ”Fac focul cu ele ... am o sobă în șopron și vara soția mea gătește acolo mâncarea ... iarna le folosesc și la sobele din casă ... lemnele sunt scumpe sau nu se găsesc, așa că ... de fapt toți sătenii procedează la fel, noi nu aruncăm gunoiul ... nu știu ce fac alții din alte sate, dar noi îl ardem în sobe ...”
Discuția noastră a fost întrerupă de soneria telefonului meu. Meșterul de la atelier mă anunța că sunt gata materialele comandate. Mi-am luat la revedere de la Costică, promițându-i că atunci când voi mai avea drum prin localitate îl voi căuta. ”Vă salut și vă doresc multă sănătate și putere de muncă !”, i-am urat eu lui Costică, care strângându-mi mâna ca într-o menghină mi-a zâmbit larg ca unui vechi prieten.
Zilele trecute am avut drum, din nou, prin localitate. Gunoaiele erau și mai multe, bunicuța stătea pe o bancă la poartă și își aranja o mască pe față. Am oprit și am coborât să o salut. ”Sărut mâna !”, i-am zis eu vesel. Bunicuța m-a privit pe deasupra măștii, apoi a rostit cu glas înăbușit și ea ”Bună ziua ”! ”Mai mă țineți minte ?” i-am zis. ”Nu, nu cred ...” a zis bunicuța privindu-mă iscoditor. Mi-am dat masca jos apoi am întrebat-o : ”Acum mă recunoașteți ?” Bunicuța a ridicat mânuțele ei mici și a chicotit veselă : O, da ! Așa fără mască ... da, v-am recunoscut !”. Am strâns-o la piept și am întrebat-o când să vin după roșii. A făcut un semn cu mâna a lehamite, apoi a zis: ”Mai târziu poate să am câteva roșii, dar puține cred ... vremea ploioasă le-a pus la pământ ”, a mai zis bunica trăgând masca pe bărbie. I-am întins bunicuței o hârtie de o sută și i-am zis ”Uitați aici niște bani, să aveți până se coc roșiile ”. Bunica m-a privit în ochi, apoi a netezit îngândurată hârtia de o sută. ”Nu știu dacă o să mai am atâtea roșii ”... ”Nu-i nimic, vedem atunci”, i-am spus eu, îndreptându-mă către mașină. ”Pe Costică l-ați văzut ?”, am întrebat în timp ce deschideam ușa la mașină. ”Nu l-am văzut de câteva zile, o fi plecat pe undeva !”, îmi răspunse bunicuța. ”Bine ! Eu plec acum ... Ne revedem când se vor coace roșiile ”, i-am zis și am pornit mașina. Bunica a fluturat mânuța ei mică și mi-a urat drum bun.
După mai bine de un an, nu numai că gunoaiele n-au dispărut, dar s-au înmulțit iar bunicuța în loc de roșii și pâine avea acum o mască pe gură la fel ca și mine.
AȘA SE ÎNTÂMPLĂ CÂND GUNOAIELE, DE TOT FELUL, DOMINĂ LUMEA !
Autor, D.Roman
